A fost...

Au trecut parca repede, dar greoi. Erau colorati, si totusi cu momente vagi.. albe. Sau uneori negre, dar indeajuns de scurte incat sa nu renunt la tot, pierzandu-mi scopul. Au fost cei 8 ani batrani de scoala generala. Tot prin adevarul antitezelor as putea sa zic ca au fost lungi.. fara final, dar totusi destul de scurti sa imi pot permite sa ii explic sufletului ca au trecut... Ca nu ii voi mai intalnii.

Si-au anuntat venirea cu 3-4 ani inainte, iar cand au sosit, nu au batut la usa. Au intrat brusc si au iesit la fel, acum alergand din ce in ce mai repede timp de un semestru, de parca nu le-a placut prezenta mea si incearca sa scape de ea, care alearga dupa ei, implorandu-i sa se intoarca.

Avea doua codite impletite, lungi, ce se inveau in prima banca de la fereastra, unde soarele arogant isi arunca cele mai orbitoare raze pe mainile ei firave de pe bancuta. Era uimita de ce ii oferea invatatura, si de lumea din jurul ei care vorbea si se contrazicea, cu exceptia ei care prin zambetul naiv ii apropa pe toti. Mai tarziu s-a intalnit maestrii, profesorii pe care nu ii avea.
La inceput erau asprii si o dezaprobau din priviri. Cand se intampla asta, o parte din moralul ei de elev tacut, se prabusea. Si se prabusa de sus, de pe stanca cea mare, tocmai in oceanul cu rechini. Tocmai de langa gandurile si ambitiile mari, in descurajare si cadavrele scopurilor ei. Acea fetita eram eu. Eram eu! (repet si acum, ca sa poata intelege si celelalte parti din mine).

Ca orice copil, cateodata priveam acel templu maret al cunoasterii, ca pe un loc de joaca, si incalcam rareori regulile. Intram dupa profesor sub pretextul ca am cazut pe holuri, dand vina pe colegii mai mari. Radeam in hohote la situatiile neplacute ale vreunui profesor, tocmai pentru faptul ca imi displacea. Nici de cum ca situatia ar fi prea amuzanta. Iar tu, cel care citesti aceste randuri, nu zambii, ai trecut prin ce am trecut eu, si faceai la fel. Tuturor ne-au zburat gandurile cu aripi largi pe fereastra clasei, dupa ce spargeau grilajul puternic si mergeau departe, spre cer... In locuri nebanuite poate nici de noi, in timp ce creta vorbea singura pe tabla. Asa ne vom lua si noi, mai departe zborul, spre alta scoala, spre liceu. Tot in sprijinul acelui "tarait" de clopotel zglobiu si plin de viata. Si totul ramane in urma. Cei 8 frati ai mei de scoala, cei 25 de colegi, cele nu stiu cate fete de maestrii duri, unii blanzi, altii indiferenti... Imi voi aduce aminte multi ani de acum in colo de fosta mea, a doua casa, printr-un sertaras al tuturor gandurilor mele, scaldate de oceane de stari diferite. Dar numai nostalgia va inunda sertarasul gandurilor legate de scoala mea generala.